Prostul gust la românce

Despre prostul gust în toate formele lui se poate discuta la nesfârşit. M-am referit deunăzi, într-o discuţie, la haine şi la aspectul fizic. Am fost contrazisă vehement atunci când am spus că în România femeile nu se îmbracă cu bun gust. Imediat mi s-a atras atenţia că româncele sunt cele mai pedante, cele mai aranjate.

Nu spun că nu acordă o mare (poate prea mare) importanţă modului în care se îmbracă. Dar asta nu are a face cu bunul gust. Chiar deloc. Mie îmi pare că în România există o suferinţă majoră la acest capitol, începând cu prea-numitele vedete. Observ cu regret că nu se înţelege practic ce înseamnă bun gust.

Ţine şi de estetic dar şi de bun simţ. Octavian Paler spunea: „E drept că prostul gust nu-i o noutate pe malurile Dâmboviţei. Prin secolul al XVIII-lea, predecesorii mesenilor de la Golden Blitz se duceau, dupa cină, să scuipe în lacul Herăstrău.”

Să revin totuşi la tema articolului. Am tot privit aici, în Germania, femeile de pe stradă. Poate că nu sunt atât de evidenţiate ca româncele, atât de sclipitoare, glamouroase. Dar vă jur că se îmbracă mai bine. Culorile sunt mult mai decent combinate. Aproape cu nu vezi erori majore. Ceea ce la românce, să mă iertaţi, dar observi la tot pasul. Chiar şi la cele cu pretenţii. Fac greşeli flagrante de combinare a materialelor, a nuanţelor. Nu spun că omul simplu ar trebui să facă studii separat pentru aşa ceva, dar măcar să nu dăm în ridicol. La cât latex, roz exploziv şi vinilin am văzut pe străzile Bucureştiului, îmi asum să spun că româncele se îmbracă prost, dar sclipicios. Le ajută în schimb faţa! Şi faptul că sunt mai mereu proaspăt ieşite de la coafor. Ceea ce aici într-adevăr nu se întâmplă, sau cel puţin nu atât de des ca în România.

Între a ieşi în evidenţă şi a te îmbrăca binişor există o diferenţă. Nu am observat în România dragul de a aşeza cu bun simţ o haină alături de alta, dar mai ales bucuria de a te îmbrăca perfect adaptat situaţiei. Şi asta ţine cumva de bunul gust, aşa cum spuneam mai sus. De dimineaţa până seara, femeile poartă tocuri de 10 cm, indiferent unde merg. Lăsăm la o parte meseriile care presupun o ţinută foarte elegantă. Mă refer la situaţiile obişnuite. Nu mai vorbesc de avalanşa fetelor încălţate cu pantofi pe drumurile de munte. (Şi la bărbaţi putem face referire în aceeaşi notă.)

Consider că şi în acest caz avem de-a face cu o chestiune de civilizare. Cu timpul poate că bunul gust va fi altfel înţeles şi la noi.  De aceea se şi spune probabil că româncele sunt atât de frumoase: pentru că ies în evidenţă. Cine nu se uită ziua în amiaza-mare după o fată purtând pantofi cu tocuri cui, cu o fustiţă cât palma (nu am nimic cu fustele scurte, dimpotrivă), cu ciorapi plasă, la cumpărături în piaţă?

Şi să nu dăm vina pe situaţia financiară! Simplitatea dă clasă. Iar adaptarea la situaţie şi alegerea bună a croiului, a materialelor, a culorilor nu ţin întotdeauna de bani.