Săraca ţară bogată

Acum o lună, din întâmplare, la mine la birou au venit două persoane care au luat loc în sala de şedinţe şi care aşteptau în linişte. Nimic deosebit până aici. Am ajuns la serviciu, pe la 9 şi 5, ca de obicei şi când am vrut să intru în biroul meu, am trecut pe lângă sală. Oamenii m-au văzut şi m-au salutat.

Pe la 9 şi un sfert am mers spre bucătărie să-mi iau o cafea. Am avut o senzaţie ciudată. Auzeam vorbindu-se în limba română. M-am gândit că mi se pare şi am trecut mai departe. La întoarcere am auzit însă din nou şi foarte clar de data asta. Era limba română. Am mers imediat în sala de şedinţe şi am realizat că cei doi erau de fapt români. Nu aveam cum să-i recunosc din prima pentru că nu arătau deloc familiar. De obicei îmi dau seama. Erau blonzi, înalţi şi cu ochii albaştri. Am discutat puţin, m-au întrebat cu ce ma ocup, cum e viaţa aici şi printre altele, mi-au spus ceva ce m-a pus pe gânduri: „aţi plecat la fix din ţară, nu se putea să alegeţi un moment mai bun.”

Ei, fraza asta chiar a reuşit să mă răscolească. Nu numai pentru că era posibil ca ei să fi avut dreptate, dar mi-am dat seama şi de faptul că am început să pierd destul de mult contactul cu ce se întâmplă în România şi în acelaşi timp mi-au revenit în minte tot felul de gânduri. La televizor nu prea mă uit pe posturile româneşti, din principiu. Decât rar, la filmele de pe TVR sau Cinemax şi la 2 emisiuni. Pe internet nu citesc prea mult. În mare mi-am făcut o impresie despre tot ce se întâmplă acolo, însă dacă trăieşti aici şi numai un an, e suficient ca să începi să te dezobişnuieşti de multe lucruri. Ascultam cu atenţie la poveştile lor şi îmi dădeam seama cât de mult m-am schimbat.

Nu asta am vrut să scriu azi aici, chiar dacă întâmplarea în sine m-a tulburat puţin şi mi-a readus pofta de blog. Am vrut să scriu despre indiferenţă, despre o ţară părăsită, despre valori prigonite, despre politică de duzină şi oameni resemnaţi.

Am văzut la ştiri o întrunire a unei generaţii de medici, absolvenţi a Universităţii Carol Davila. Dintre ei, o mână mai erau încă în ţară. Restul, toţi, erau veniţi la întrunire de prin America, Germania, Elveţia etc. De-o viaţă îi vindecau acolo pe alţii. Când au fost întrebaţi dacă ar reveni să profeseze în România, au spus răspicat NU. E adevărat oare că pământul care te hrăneşte ţi-e patria?

M-a pus pe gânduri şi treaba asta.  Asistăm la o hemoragie uriaşă de creiere, de talente… Vă daţi seama cu ce se confruntă biata ţară?

Nu încetează să mă intrige acest fapt şi nu pot să nu încerc tot timpul să-mi cristalizez în minte motivele. Ar fi multe, asta e clar. Le ştiu poate cel mai bine. Unul singur însă îmi vine în minte imediat când mă gândesc la asta: DEMOTIVARE de toate felurile şi lipsă de apreciere. (Chiar dacă sună clişeu. De fapt clişeele sunt adevăruri paraverificate.)

Am ajuns să înţeleg de ce aici e totul mai bun, mai frumos, mai la timp, mai curat şi mai cum trebuie să fie. Pentru că: părinţii ştiu să-şi laude copiii, şeful ştie să-şi motiveze angajatul şi să-i spună în gura mare, atunci când e cazul: EŞTI MAI DEŞTEPT DECÂT MINE, talentele sunt plătite şi nu numai, sunt respectate, apreciate şi laudate tot în gura mare. Dacă de exemplu, un angajat nu este de acord cu superiorul şi îi spune în faţă cât de mult greşeşte, angajatul respectiv este apreciat şi poate chiar promovat, NU I SE PUNE PUMNUL ÎN GURĂ. Asta îi face pe toţi să avanseze, să se bucure de succesul lor, să creeze, să aibă idei, să ducă lumea mai departe.

Din păcate, în biata Românie, dupa zeci de ani, comunismul încă mai trăieşte şi se manifestă. Dacă refuzi ceva sau dacă te pui de-a curmezişul eşti eliminat şi poate chiar atacat. Dacă ai un succes notabil, eşti chemat la un interviu, două (dacă e cazul) însă a doua zi nu mai vorbeşte nici naiba de tine. Asta pentru că nu există interes, dar şi pentru că nu ştim şi nu cred că vom învăţa vreodată SA NE BUCURĂM CU ADEVĂRAT de succesul altuia şi să motivăm oamenii.

Să vin şi cu câteva exemple concrete. Vă mai amintiţi de concursul Eurovision? Nu cred. Dacă da, vă pot spune o poveste. O tânără din Germania a câştigat concursul. O copilă. Talentată poate, mai mult sau mai puţin plăcută. Însă, ce mi-a fost mie dat să văd în ziua în care ea a revenit în ţară, după marele sau micul succes, cum vreţi, nu am mai vazut niciodată. Venirea ei în ţară a fost transmisă în direct de televiziuni. S-au întrerupt orice alte programe, A FOST AŞTEPTATĂ LA AEROPORT DE ZECI DE MII DE OAMENI (şi vă rog să mă credeţi că nu exagerez), deşi afară ploua torenţial. Erau în aeroport tineri, bătrâni, copii fluturând steagul Germaniei şi aşteptând de ore această sosire.

Unul dintre ziarişti a îngenunchiat în faţa ei când a coborât pe covorul roşu iar un înalt om politic a întâmpinat-o cu buchet de flori şi cu mesaj personal din partea Angelei Merkel. O să spuneţi probabil că nemţii sunt nebuni. Sincer, eu nu cred asta. Eu cred că datorită acestor fapte reuşesc ei să se menţină aşa cum sunt. Îşi apreciază talentele şi succesele (mai mari sau mai mici, nu contează), important e că O FAC. Sunt dedicaţi, pun suflet în tot ceea ce întreprind şi ştiu să-i facă pe cei care reuşesc să se simtă unici. Daca şi în România, s-ar purta oamenii măcar din când în când astfel, îmi imaginez ca puţin diferită situaţia generală a ţării.

Îmi amintesc cum a fost sosirea artiştilor români în ţară, după Eurovision. Trei fani cu 5 garoafe au aşteptat-o pe modesta, deşteapta şi talentata Paula Seling la aeroport. Un interviu sau două a dat, nimeni nu a transmis venirea ei în direct, nimeni nu i-a dat o floare la prima emisiune la care a intrat in platou după sosire. Oare cum s-a simţit ea când acolo, la Oslo, a fost asaltată de ziarişti, a dat interviuri peste interviuri, iar a doua zi, în ţară…a fost întâmpinată de linişte totală. Nu spun să i se fi aşzat ziariştii la genunchi sau să i se întindă covorul roşu, dar măcar…

Sunt convinsă că munca lor acolo a fost una uriaşă, s-au dedicat, au depus tot efortul necesar atât ea cât şi echipa de care a fost însoţită, să facă cinste ţării noastre şi au reuşit, însă…

Îmi amintesc cu foarte mare plăcere modul în care mi-au transmis colegii de la serviciu felicitări pentru piesa României la Eurovision! Ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum, de când lucrez aici. Şi anume, să ma felicite cineva legat de ceva ce ar putea avea legătură cu România, din contră…

Ştiţi ce imagine avem noi aici? Suntem acea ţară cu capitala la Budapesta, plină de noroaie, cu femei care poartă numai fuste lungi, nu ies din cuvântul bărbatului, nu au voie să lucreze şi nu au permis de conducere. Când am mers prima dată la interviu, au rămas toţi şocaţi de faptul că sunt româncă. Nu le venea să creadă. Reprezentam cu totul altceva decât îşi imaginau ei vreodată despre România. Am reuşit să schimb multe impresii total nerealiste însă mi-ar plăcea ca din când în când, noi cei de aici, să fim ajutaţi şi de o ştire frumoasă, de o întâmplare fericită… Acest concurs european de muzică, aşa învechit cum e el, a adus acolo o mică îmbunătăţire a imaginii noastre în Europa. Felul în care au cântat, au arătat cei doi tineri, a contat. Ar fi meritat ceva mai multă apreciere! Insă…nu e atât de important, nu?

Când trăieşti în România ai senzaţia că aşa cum vezi tu ceea ce te înconjoară, aşa ar vedea şi alţii, că România este aceeaşi în ochii tuturor şi peste tot. Total greşit. Un român care ajunge aici are nu numai imensul obstacol al limbii de depăşit dar şi o mulţime de idei preconcepute şi de impresii total false, create de nu se ştie cine…

Acum încep să mă simt din ce în ce mai bine şi destul de acasă. Dar trebuie să recunosc, începutul a fost greu. Şi mai trebuie să scriu că atât de apreciată şi răsplătită nu am fost niciodată în România, indiferent de domeniul în care am lucrat.

In condiţiile astea, de ce m-aş mai întoarce?

Anunțuri

2 gânduri despre “Săraca ţară bogată

  1. Draga mara, ma bucur ca esti bine si mai ales ma bucur ca esti in Germania, unde am stat si eu trei ani, la Dusseldorf. De aceea nu pot sa nu iti dau dreptate in ce priveste perceptia pe care nemtii o au despre romani si Romania. Scrii despre lucruri prin care am trecut si eu.

    Cat despre Romanica noastra… pe mine dorul de tara si de parinti m-a invins si m-am intors acasa in 2006. Readaptarea la modul de gandire de aici a fost anevoioasa, dar de vreo doi ani incoace parca lucrurile merg tot mai rau. Eu m-am intors, dar multi altii pleaca, exact din motivele expuse de tine. S-au saturat de nerecunoastere, financiara dar si emotionala. Este greu sa fii capabil in tara asta si sa vezi ca iti irosesti resursele.

    Asa ca , rabdare in Germania iti doresc, sa reusesti incet, incet sa te simti acolo ca acasa.

  2. Ma bucur sa ne regasim! Iti multumesc pentru comment! Da, stiu! Sunt convinsa ca ma intelegi.
    Uneori chiar ma intreb daca nu sunt prea dure anumite posturi, sau penibile, exagerate. Si cu siguranta sunt! Dar asta simt. Pe mine chiar m-a marcat suficient de mult experienta de aici, am umplut multe goluri si am regasit exact ceea ce imi doream. Din cauza asta, uneori sunt asa mai exuberanta in postari!

    …Si mie imi pare extrem de rau de situatia actuala din Romania!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s